Azi am îngropat iubirea!

Azi am îngropat iubirea. Am aruncat cu trandafiri ,cândva albi, după ea. Mereu o însoțeau trandafiri albi, dar parcă odată cu moartea ei, au murit toți trandafirii albi. Nu mai sunt frumoși. Miros a mort. Era obosită, slabă, pricăjită, n-am mai recunoscut-o, săraca! Zăcea în sicriu și îmi imaginam că va țâșni cu o sete furioasă de acolo, așa cum făcea de obicei. A trecut prin atâtea; a avut zile : au mușcat cățele din carnea sa, au ars-o oameni fără milă, a fost aruncată, înjunghiată, blestemată, bătută, apoi vindecată doar pentru a o lua de la început. Am găsit-o moartă pe la începutul lunii martie, dar am uitat de ea prin pivniță până astăzi când te-am privit cu adevărat în ochi prima oară după foarte mult timp. Ți-am urmărit privirea din colțul opus al mesei. Doi străini clandestini, două suflete în derviă în linii paralele. Prin ochii tăi nu mai vedeam universul întreg, nu mă mai găseam pe mine ,acum văd o casă părăsită, dezmembrată, murdară și cu geamuri rupte. Ți-a plecat fericirea? Știu! Nu mai ești TU-ul meu, ești TU-ul nimănui.

Eu mi-am găsit jumătatea, fericirea, apartenența în doi ochi verzi cu o sclipire de inocență. Mi-am găsit hrana în buzele-i subțiri. Dar tu, sărmane? Te uiți la mine, dar parcă prin mine căutând cu disperare ceva ce nu ma există. Mă admiri din cap până în picioare, dar privirea ta nu-mi mai dă fiori pe șirea spinării cum făcea odinioară. Îți freci mâinile: ticul tău nervos.
”Iartă-mă!„
Dar pentru ce să te iert? De morți numai de bine, nu?

Azi am îngropat iubirea și toată amintirea ta. Fără urmă de regret.