Promisiunea.

                Am fost rugata sa abordez acest subiect cat pot de repede pentru a reda unei persoane increderea in sine - prima mea dezamagire majora pe plan sentimental... 

Din nefericire totul se leaga de un baiat al carui nume nu am de gand sa-l dau insa sigur s-ar simti vizat de ce am sa scriu mai jos.

M-am indragostit ... reprezenta pentru mine efectiv totul: barbatul ideal, sotul perfect si un viitor tatic de exceptie... gaseam numai lucruri bune la el , iar defectele lui pareau calitati; nu-mi imaginam viitorul meu fara el, insa, printr-un concurs de imprejurari, am fost obligata sa renunt la el, sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu va fi el cel care imi va demonstra ca nu toti barbatii sunt la fel... a gresit si el, poate am gresit si eu, a decis sa ma abandoneze pe campul de lupta si nu am avut cum sa-l fortez sa ramana. A fost nedrept ce a facut, m-am simtit ''ofuscata'' luni de-a randul, dar mi-am dat seama ca stand intr-un colt al camerei, ascultand muzica sinucigasa si plangandu-mi de mila n-o sa rezolv nimic niciodata. Prin urmare, m-am ridicat, am tinut fruntea sus si m-am redresat. Spre surprinderea mea, vazand ce bine imi merge, a vrut sa se intoarca la mine, dar stii vorba aia: ''ciorba reincalzita nu mai are acelasi gust''. Am stat oricum mult pe ganduri inainte de a lua o decizie clara: pentru mine este un om mort si asa are sa ramana indiferent de circumstanta, situatie, imprejurare. Nu ii port pica; nu-mi incarc mintea cu astfel de lucruri inutile; dar el pentru mine nu mai exista si sunt convinsa ca este mult mai bine asa. Nu mai stiu nimic de el si nici nu imi doresc. Este pacat ca am ajuns ca doi straini, dar cred cu tarie ca daca asa a fost sa fie, n-am dreptul sa ma bag in socotelile vietii. Nu pot sa spun ca voi uita vreodata deoarece pana si scriind asta, la fix o jumatate de an de la intamplare, am o senzatie de greata.

Cum am trecut peste? Mi-am dat seama ca viata este scurta si plina de provocari, iar daca ma proptesc in primul gard nu voi ajunge nicaieri. Am urcat intr-un tren, iar lumina de la capatul tunelului este facultatea de medicina. Sunt constienta ca vor urca multe persoane in compartimentul in care ma aflu, ca multi vor fi pasageri clandestini, dar nu voi mai permite ca trenul meu sa fie deraiat de o persoana. Destinul si-l mai face si omul cu mana lui, iar eu stiu unde vreau sa ajung: acela este scopul meu, tot ce este pe margine este de o mai mica importanta. In masura in care pot, imi voi modela viitorul dupa propriul meu interes.

A fost greu, nu imposibil, asa ca bafta multa si retine: spectacolul trebuie sa continue! :)